Cum au fost pedepsiți funcționarii care s-au îmbogățit ilicit în Hong Kong și Argentina

În prezentul articol mi-am propus să abordez instituţia îmbogăţirii ilicite prin prisma experienței altor state. Incontestabil, implementarea acesteia în ţara noastră ar asigura un plus de valoare activității Comisiei Naționale de Integritate şi ar constitui unul dintre cele mai importante instrumente de prevenire şi combatere a fenomenului corupţiei.

Incriminarea „îmbogățirii ilicite”, adesea menționată ca „avere disproporționată” sau „avere nejustificată”, permite statelor să ancheteze funcționarii corupți și să confiște produselor infracțiunilor de corupție, pe motivul că averea nejustificată este o dovadă de conduită coruptibilă.

Cele mai importante organizaţii internaţionale recomandă abordarea îmbogăţirii ilicite ca fiind unul dintre cele mai eficiente instrumente de combatere a corupţiei:
• OSCE  în „Cele mai bune practici în combaterea corupţiei”
• ONU în Instrumentarul ONU de prevenire şi combatere a corupţiei 
• Banca Mondială în documentul „Cu privire la abordarea - incriminarea îmbogăţirii ilicite pentru combaterea corupţiei”În 1964, drept urmare a modificărilor operate în legislație, Argentina și India au devenit primele țări care au incriminat îmbogățirea ilicită. În 1990, îmbogățirea ilicită a fost incriminată în cel puțin zece țări, în 2000 - în peste 20 de țări şi în 2010 - în mai mult de 40 de jurisdicții.

Astăzi, prevederile îmbogățirii ilicite există în cele mai multe regiuni ale lumii, cu excepțiile notabile ale Americii de Nord și ale majorității statelor din Europa de Vest. Majoritatea țărilor care au ales să nu incrimineze îmbogățirea ilicită pentru funcționarii publici au adoptat mijloace alternative pentru abordarea acestei probleme, cum ar fi măsuri mai blânde decât urmărirea penală sau confiscarea bunurilor dobândite ilicit. Astfel de dispoziții legale, de obicei, se bazează pe prevederile referitoare la criminalitatea organizată, care pot uneori reduce sau inversa parțial sarcina probei.

Totodată, trebuie să menţionăm că „din jurisprudenţa CEDO se pot identifica cel puţin trei situaţii în care sarcina probei nu revine în totalitate acuzării: (a) în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, (b) în cazul emiterii unei dispoziţii de confiscare şi (c) în cazul infracţiunilor pentru care sarcina probei este în mod expres inversată” .

Mai jos sunt prezentate experienţele privind infracţiunea de îmbogăţire ilicită în Hong Kong şi Argentina, care au fost preluate din studiul „Cadrul legislativ din România privind îmbogăţirea ilicită”. 

Experienţa HONG KONG

În anii ‘60 - începutul anilor ‘70, corupţia în cadrul Poliţiei Regale din Hong Kong a atins cote maxime. Comportamentul ilegal includea traficul de stupefiante, jocurile de noroc, exploatarea sexuală şi mita legată de încălcările rutiere. Poliţiştii erau organizaţi în „sindicate”, ceea ce înseamna că un întreg grup de ofiţeri era implicat în colectarea şi distribuirea banilor. Opinia publică solicita schimbări imediate. Guvernatorul britanic a anunţat înlocuirea Departamentului Intern Anticorupţie cu o Comisie Independentă Anticorupţie, alcătuită pe baza unei abordări trilateralele: creşterea costurilor corupţiei, restructurarea birocraţiei guvernamentale în vederea reducerii oportunităţilor de corupţie şi schimbarea mentalităţii oamenilor faţă de corupţie.

În 1971, Guvernul a adoptat o ordonanţă privind prevenirea dării şi luării de mită, inversând sarcina probei în cazuri de avere nejustificată. Aceste schimbări au avut un efect imediat asupra organelor de poliţie: în decurs de un an, 295 de ofiţeri de poliţie, inclusiv doi comisari şi 26 de inspectori, s-au pensionat înainte de termen sau au demisionat. Alte statistici arată că în cei 25 de ani de existenţă a acestei infracţiuni, au fost trimise în judecată aproximativ 50 de cauze.

Astfel, cadrul normativ crea o prezumție legală a nejustificării averii, plasând sarcina probei asupra persoanei care deţine o funcţie publică, aceasta trebuind să ofere „explicaţii satisfăcătoare” privind standardul său de viaţă sau modul în care şi-a dobândit resursele pecuniare sau proprietatea. Acesta se referea şi la persoanele apropiate învinuitului, care deţineau resurse sau proprietăţi a căror dobândire ilicită nu putea fi dovedită.

Jurisprudenţa Honh Kong a subliniat importanţa menţinerii unui echilibru just între prezumţia de nevinovăţie şi interesul societăţii în combaterea corupţiei şi a menţionat că acuzării nu i s-a cerut doar să dovedească că cheltuielile erau mai mari decât veniturile. Standardul probei a fost descris ca o simplă cântărire a probabilităţilor. Statul are obligaţia de a stabili:

1. suma resurselor pecuniare şi a altor bunuri care se află sub controlul învinuitului la data la care acesta a fost pus sub acuzare;
2. totalitatea veniturilor oficiale ale învinuitului deţinute până la aceeaşi dată;
3. diferenţa dintre (a) şi (b) – de exemplu, achiziţionarea tuturor bunurilor din posesia învinuitului nu ar fi fost în mod logic posibilă, în nicio împrejurare, doar din totalitatea veniturilor oficiale dobândite până la acea dată. Cu alte cuvinte, diferenţa trebuie să fie suficient de semnificativă pentru a impune cererea unei explicaţii.

În practică, procurorul este acela care trebuie să prezinte probe cu privire la diferenţa dintre standardul de viaţă al persoanei care deţine o funcţie publică sau dintre bunurile sau proprietăţile pe care le deţine şi veniturile sale oficiale. Pe baza acestor probe preliminare, învinuitul poate propune probe care să conteste constatările procurorului sau care să ofere o explicaţie satisfăcătoare referitoare la diferenţa dintre bunuri sau proprietăţi şi venituri.

La sfârşitul procesului, învinuitul nu poate fi condamnat decât dacă:

*acuzarea a dovedit aspectele legate de disproporție mai presus de orice îndoială rezonabilă;
*orice explicaţie oferită de învinuit cu privire la discrepanţă sau disproporţie este considerată de judecător sau juraţi, pe baza cântăririi probabilităţilor, ca nefiind una satisfăcătoare.

Experienţa Argentinei

Argentina a criminalizat îmbogăţirea ilicită printr-o lege, în 1964. La acea vreme, se credea că prin sancționarea averii nejustificate, va fi mai ușor să se rezolve problema lipsei de onestitate din administrație și, prin urmare, societatea își va recăpăta încrederea în democrație, iar reputația persoanei cinstite, care deține o funcție publică va fi protejată. Unii teoreticieni în domeniul dreptului de la acea vreme au argumentat că acele persoane, care dețineau o funcție publică și care se opuneau acestei legi, nu își puteau argumenta opțiunea pe motive legale sau morale, insinuând faptul că acestea aveau intenții ascunse în ceea ce privește propria imunitate.

Pe parcursul dezbaterilor legislative, un parlamentar l-a întrebat pe un teoretician al dreptului dacă sancțiunea prevăzută de proiectul de lege nu va implica inversarea principiului conform căruia faptele penale nu pot fi prezumate. Potrivit transcrierilor de la acea vreme, teoreticianul ar fi respins această posibilitate, argumentând că infracțiunile sunt comise prin acțiune și prin omisiune. Și a adăugat: „Ne-am săturat să nu fim în stare să dovedim la noi în țară acțiuni concrete care se reflectă în cazuri notorii de îmbogățire. Deci, este legal să îi impunem unei persoane care deține o funcție publică o obligație și, dacă aceasta nu se conformează, să o sancționăm. Cum pot dovedi mituirea unei persoane care deține o funcție publică în condițiile în care aceasta a avut puterea în mâinile sale atunci când s-a îmbogățit? Deci, există anumite obligații, acelea ale probității.”

De la adoptarea infracțiunii și până în anul 1999, au fost soluționate aproape zece cazuri de îmbogățire ilicită de către diferite instanțe din țară. Înființarea Biroului Anticorupție, o agenție administrativă cu atribuții investigative, precum și instituirea unui sistem de declarații de avere publice, a mărit această cifră în mod semnificativ în ultimii ani.

Prin revizuirea formularelor de declarație de avere, între anii 1999 și 2003, Biroul Anticorupție a deschis 76 de cauze privind cazuri de îmbogățire ilicită. Nouăsprezece (19) dintre acestea au fost trimise în instanță, 22 au fost clasate. Între anii 2004 și 2006, au fost cercetate alte 136 de cauze.

În general, practica judiciară a respins excepțiile de neconstituționalitate privind formularea infracțiunii de îmbogățire ilicită. Numai o Curte de Apel dintr-o provincie a decis că infracțiunea era neconstituțională, însă decizia acesteia a fost casată de Curtea Supremă.

Infracțiunea sancționează „orice persoană căreia i s-a solicitat o justificare, potrivit legii, și care nu justifică proveniența îmbogățirii patrimoniale considerabile personale sau pe aceea provenind de la un terț, cu scopul de a ascunde”. Practica judiciară a concluzionat că nu există o inversare a sarcinii probei, deoarece procurorii și/sau judecătorii de instrucție sunt cei care trebuie să evalueze „îmbogățirea considerabilă” a persoanei care deține o funcție publică și care este suspectată, prin colectarea de elemente obiective, din surse independente, cu privire la orice intervenție personală a învinuitului, care demonstrează că mărimea patrimoniului depășește cu mult veniturile acestei persoane. În special, în cazul X, sursele independente consultate de către procurori au fost mărturiile jurnaliștilor care au scris articole de presă, descriind standardul de viață al doamnei X, declarațiile de avere ale respectivei persoane, rapoartele solicitate de la organul fiscal, cartea funciară, registrul public de înregistrare a autovehiculelor, Agenția Națională de Imigrare care înregistrează intrările și ieșirile din țară și diferite instituții bancare și emitenți de cărți de credit.

Practica judiciară a arătat că infracțiunea nu sancționează acțiunea de a deveni mai bogat. Ceea ce se sancționează este lipsa de justificare a provenienței îmbogățirii. Prin urmare, legea nu răstoarnă prezumția de nevinovăție, ci impune obligația de justificare, sancționând neconformarea față de aceasta. În cazul X, instanța a mers mai departe, afirmând că „principiul nevinovăției nu este afectat, deoarece nu se prezumă nimic ci, mai degrabă, se dovedește existența unei creșteri patrimoniale care nu a fost justificată”.

În concluzie, reglementarea îmbogăţirii ilicite, alături de unele garanţii juridice şi instituţionale adecvate, poate constitui unul dintre cele mai eficiente instrumente anticorupție. Mai este necesară şi voinţa politică (nu doar la nivel declarativ) pentru implementarea unui astfel de instrument, iar prezenta intervenţie constituie un prim-pas pentru mediatizarea şi promovarea unor soluţii anticorupţie deja testate în alte jurisdicţii.

Galina Bostan, expert anticorupţie, Centrul Naţional de Prevenire a Corupţiei

Literatură:

 1 OSCE, Best practices in combating corruption, 2004 (English and Russian), Chapter 12, “Criminal Law” www.osce.org/eea/13738.

2 UNODC, UN Anti-corruption Toolkit (3rd edition 2004, English), Case study 21, page 456, www.unodc.org/documents/corruption/publications_toolkit_sep04.pdf.

3 World Bank, “On the Take – Criminalizing Illicit Enrichment to Fight Corruption” (2012) www.unodc.org/documents/corruption/Publications/StAR/On_the_Take-_Criminalizing_Illicit_Enrichment_to_Fight_Corruption.pdf.

4 Guillermo Jorge, Cadrul legislativ din România privind îmbogăţirea ilicită,  ABA CEELI , pag.102,  http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/imbogatirea_ilicita.pdf

5 Guillermo Jorge, Cadrul legislativ din România privind îmbogăţirea ilicită,  ABA CEELI , pag.117-121,  http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/imbogatirea_ilicita.pdf