Diferenţa vădită între voinţa declarată şi cea real angajată. Cazul CNI

Cele mai importante instrumente de prevenire a corupţiei în serviciul public sunt declararea şi controlul veniturilor şi proprietăţilor, precum şi vegherea asupra intereselor personale ale agenţilor publici.

Aplicarea acestor instrumente este solicitată atât prin actele Organizaţiei Naţiunilor Unite, cât şi prin documentele de rigoare ale Consiliului Europei.

Cadrul internaţional în domeniul vizat este unul general, lăsându-se la discreţia statelor, reieşind din realităţile naţionale şi principiile dreptului intern, să decidă asupra modului în care tratează conflictele de interese, veniturile şi proprietăţile agenţilor publici.

Republica Moldova, în mod tradiţional, nu a ezitat să-şi declare voinţa de a pune în aplicare anumite mecanisme în acest sens.

Astfel, la 19 iulie 2002, este adoptată Legea privind declararea veniturilor şi a proprietăţii persoanelor cu funcţii de demnitate publică, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, iar la 15 februarie 2008 este adoptată Legea cu privire la conflictul de interese. 

În privinţa primei legi, după mai mult de 10 ani de aplicare, nu ne rămâne decât să constatăm că aceasta rămâne sterilă. În ce priveşte Legea cu privire la conflictul de interese, aceasta realmente nu a fost aplicată până la înfiinţarea Comisiei Naţionale de Integritate (CNI) şi aprobarea modelului declaraţiei de interese personale, fapt produs în anul 2012. 

Potenţialul mecanismului de declarare şi control al veniturilor şi proprietăţii este limitat atâta timp, cât se va ignora scopul legii - prevenirea şi combaterea îmbogăţirii fără justă cauză. Prin îmbogăţire ilicită înţelegem, în sensul art. 20 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public, pe care acesta n-o poate justifica rezonabil, în raport cu veniturile sale legitime.

Oricât de perfectă ar fi legea, aceasta rămâne sterilă dacă nu responsabilizează subiecţii vizaţi. În ce priveşte declararea veniturilor şi proprietăţilor, trebuie urmărită nu atât încălcarea termenelor și procedurilor de declarare, nu atât falsul în declaraţiile depuse, cât fapta de îmbogăţire ilicită.

În acest sens, unicul lucru care ar putea să ne convingă de voinţa reală a legiuitorului în asigurarea integrităţii serviciului public este revizuirea de către acesta a mai multor concepte: prezumţia constituţională a legalităţii bunurilor; prezumţia de nevinovăţie şi inversarea sarcinii probaţiunii; dreptul de a nu se autoincrimina (dreptul de a nu face declaraţii şi de a nu depune probe în cadrul unei urmăriri penale împotriva sa); conceptul confiscării bunurilor. 

În caz contrar, nu ne va rămâne decât să ne mulţumim cu constatarea diferenţei vădite între proprietatea dobândită şi veniturile obţinute de un agent public. La moment, în mod efectiv, nu poate fi sancţionat agentul vizat, iar diferenţa constatată nu poate fi urmărită şi confiscată.

Bineînţeles, incriminarea îmbogăţirii ilicite poate genera anumite riscuri, cum ar fi pornirea abuzivă a cauzelor penale în privinţa unor persoane „incomode” pentru a-i intimida şi persecuta. Aceste riscuri, însă, pot fi administrate prin asigurarea reală a independenţei organului de urmărire penală, sancţionarea imixtiunii în activitatea organului de urmărire penală, precum şi prin asigurarea reparării prejudiciului cauzat printr-o urmărire penală pornită nejustificat.

Oricum, potenţialele beneficii sunt mult mai mari. Cel puţin, nu va trebui să se intervină permanent cu reforme instituţionale costisitoare şi ineficiente, pentru a voala un eşec al voinţei politice. Ne referim aici şi la CNI.

Necesitatea înfiinţării acestui organ a fost notorie. Ideea unei entităţi unice care ar exercita controlul atât al declaraţiilor cu privire la interesele personale, cât şi al declaraţiilor cu privire la venituri şi proprietate, are avantaje de netăgăduit. Or, verificarea informaţiilor din declaraţia cu privire la venituri şi proprietate este facilitată prin confruntarea acestora cu informaţiile din declaraţia de interese personale. Totuşi, CNI era sortit eşecului, cele mai esenţiale cauze fiind:

O concluzie se cere inevitabil: Republica Moldova, în mod tradiţional, nu ezită să-şi declare voinţa de a pune în aplicare anumite mecanisme, ezitând, însă, la fel în mod tradiţional, să dea eficienţă reală acestor mecanisme. Poate exista diferenţă între voinţa declarată şi voinţa real angajată, însă, când această diferenţă devine vădită, statul (în plan extern) şi guvernarea (în plan intern) îşi pierde credibilitatea.

Mariana Kalughin, expertă,

Centrul de Analiză şi Prevenire a Corupţiei